La doctor (1)

A nu se crede ca am innebunit peste noapte si am inceput sa fac un blog medical. Nuuu! Doar extrem de mioritic, caci in spiritul fanariot al micilor atentii, urmeaza sa dau atentie doamnei doctor. Nu e cine stie ce, dar fiind a doua intalnire cu doctoreasa de familie, zic ca ar fi o idee buna sa nu ma duc chiar cu mana goala, dar nici cu o spaga  (pardon!) atentie impresionanta, care sa  o puna pe ganduri ca as vrea cine stie ce favoruri peste job description-ul ei. Asaa.... cat sa ma tina minte si sa ma introduca in condicuta bunilor platnici care stiu sa aprecieze efortul slujitorilor lui Hipocrat... bla bla.

Am hotarat sa ii dau atentie doamnei doctor cu o cutie (maaare!) de bomboane de ciocolata, caci ar intruni caracteristicile scopului. Impachetata, desigur, frumos, cu funde etc. etc. Am cumparat cutia cu bomboane (aproape 20 de RON, damn it!) si am hotarat si hartia adecvata...

Si apoi m-a lovit! Pai, cum o sa ajunga doamna doctor acasa si o sa desfaca ea cu gesturi sanitare cutia de bomboane, cum o sa le rontaie ea dietetic, spunandu-si "le-am primit de la o pacienta". "Pacienta"??! Pai, asta nu imi foloseste la nimic! Ea trebuie sa stie ca le-a primit de la pacienta "moi", care suntem, aici de fata. Si intrebarea doi: cum semnezi spaga? Pai, in lumea noastra, a micilor manufacturieri de unicate, o semnezi cu  o... felicitare.

Si ca sa stie ca felicitarea se leaga de cutia de bomboane, mi-a venit ideea sa le asortez. Hartia de impachetat este ca in imagine. Voi face felicitarea decorata cu aceeasi hartie, dar cu plicul real, lipit pe hartie. Ca atare, a trebuit sa obtin un plic mai mic. Asta e mai complicat decat pare. Dupa ce am incercat o seara intreaga, cu ochiul meu topografic milimetric kryptonic, sa reduc un plic normal la scara, astfel incat sa iasa vreo 4X6 cm, mi-am dat seama ca ochiul meu nu stie sa reduca asa ceva, iar mana, cu atat mai putin. Si mi-a venit in ajutor tehnica. Oh, imprimantele destepte, ce inventie minunata! Am luat un tipar de plic de pe net, l-am scalat la printare la 50-60%, l-am decupat si trebuit sa il reproduc prin copiere pe o alta hartie: ramasesera marginile si marcajele de indoire, ca la prosti.

Zilele urmatoare, o sa va spun cum am reusit sa acopar cu plicul real 3D plicul pictat 2D. In fine, in speranta ca o sa si reusesc una ca asta.

Noapte buna!

Continuare "La doctor (1)"

Resuscitarea cartilor: reinventarea musamalei - cartile de bucate (1). Sophia

Toata aceasta poveste cu legarea cartilor mi s-a pupazat intr-o amiaza, cand, pe parcursul procesului de pregatire a cinei (ce elegant poti spune in loc de banalul "gatit"), am constatat ca aproape nu mai pot deschide cartea de bucate, fracturata, oricum, din vreo 15 fascicole indoite, incretite si despartite samavolnic de cartea-mama. Am inceput sa lipesc aseara foile si fascicolele, cu fasii de calc indoite si cu Bison. Asa arata cartea cand mai ramasesera doar doua fascicule de reintregit in numeroasa lor familie.

Desigur, in procesul fotografierii gioarsei numite pompos "carte de bucate", snurul aparatului de fotografiat a suscitat interesul Sophiei (cu accentul pe i). Pentru o vanatoare eficienta, s-a ascuns sub masa. Ah, si am reusit sa o fotografiez! Rar moment. Da, se vede bine, chiar este o pisica la tigaie. Pe 7 octombrie o sa implineasca cinci luni...

Sa revenim la resuscitarea cartilor.

Cred ca ideea de a lipi foile intre ele, respectiv fascicolele, cu calc este destul de proasta. Desi mai putin rezistenta, foita se manevreaza mai bine si se muleaza pe muchia dintre foi. Inca nu stiu. Doar timpul va spune. Deh, daca eram o fetita harnica, aplicam metoda adecvata a coaserii paginilor. Dar asta ar fi presupus atat de multa munca (la care se adauga gaurirea paginilor cu burghiul masinii de gaurit) ca nu mai merita efortul si investitia de timp.

Fiind carte de bucate, mi-am dat seama ca invelirea cu o coperta de panza ar face inutila legarea. Caci cartea va fi folosita tot in bucatarie, tot in mediu umed de aburi si tot in mijlocul junglei de pete potentiale. Asa ca imi trebuia pentru coperta ceva impermeabil, dar suficient de elastic ca sa se poata impaturi. Ar fi putut fi un autocolant, dar nu stiu cum se face legarea cu hartie autocolanta. O sa aflu, oricum, intr-un dintre zilele/saptamanile urmatoare. Asa ca am ales materialul de... musama. Din principiu, mesele acoperite cu musama imi repugna profund, dar cautand, asa, intr-o doara, am constatat cu placuta surprindere doua lucruri: ca musamaua este foarte ieftina (ceea ce explica, probabil, succesul ei in bucatariile romanilor) - 14 RON metrul, cu o lungime de vreo 1,2 m, si ca modelele din comert nu mai sunt chiar hidoase. Ba la Hornbach am vazut chiar musama uni... In fine... M-am hotarat pentru un model tematic, cumparat fireste, din... piata! Desi par legume, buchetele din patrate sunt de flori, nu de zarzavat, dar am, well... good enough. Jumatate de metru mi-ar ajunge sa imbrac si cartile tuturor matusilor din familie, dar o sa ma multumesc cu a mea.

Ca sa continuu seria cartii de bucate cu "hainuta" tematica, am hotarat sa nu las coperta II (pagina lipita de coperta) goala, ci sa o impodobesc si pe ea. Un ceas de cautat prin ClipArt si un tabel cu linii invizibile facut in Word a rezultat asta:

Voi mai face fotografii, pe masura ce procesul de cosmetizare continua. Resuscitarea cartii de bucate este un proiect de termen lung si laborios. Sper sa merite macar la final rezultatul. Daca o sa iasa prost, eh, asta e, macar voi fi invatat ce se face si ce nu.

Continuare "Resuscitarea cartilor: reinventarea musamalei - cartile de bucate (1). Sophia"

Resuscitarea cartilor: panza pe carton - beletristica

Saptamana trecuta am reusit sa aflu doua lucruri pe care le consider extraordinare: am aflat cum se leaga si coperteaza cartile si, nu mai putin important, cum se lipeste panza de carton. Aceasta ultima operatie este o intreprindere cu care am tot incercat sa ma indeletnicesc de cand aveam, cred, vreo 13 ani. Am facut diverse experimente si incercari de-a lungul anilor, toate soldate cu esecuri. In cele din urma, am gasit pe net... Tutorialul. "Acel" tutorial care explica pentru tonti cum se lipeste o bucata de material textil de hartie, astfel incat sa arate ca un tot.

Am vizat mai intai Indiferentii lui Moravia, iar dupa primul succes, m-am indreptat spre Nunta in cer/Maitreyi lui Eliade, care era, saraca, dezmembrata in vreo trei fascicole si nici coperta nu mai avea. Mult am iubit cartea asta in adolescenta... Si au iubit-o si altii, prieteni carora le-am imprumutat volumul cu drag, urmand sa il primesc inapoi bolnav, anemic, mutilat... E o lege a lui Murphy care graieste, cu multa premonitie: Cartile imprumutate se restituie. Exceptie fac cele la care tinem foarte mult.

Pentru Eliade, puteam urma intocmai tutorialul de pe Instructables, insa am preferat sa pun inaintea paginii de garda (convertita din pagina de titlu, caci garda a disparut in neantul lumii imprumuturilor livresti) un carton, nu o hartie. Un albastru mai albastru de atat n-am gasit, dar arata ok si asa. Trebuie sa gasesc curand (?!) o modalitate sa inscriptionez intr-un mod elegant si titlul pe coperta I si pe cotor. Ceva auriu? O sa gasesc o solutie, probabil cu ceea ce se cheama (nu prea inteleg de ce) "marker" cu vopsea Staedler. Nu pricep eu, probabil, prea multe din hermeneutica distribuitorilor de rechizite. Trebuie sa fie destul de subtire sa incapa in sablonul de litere, caci cu mana nu as reusi sa scriu ever, ever.

Postul urmator - istoria personala a fixatiei legarii cartilor,

Continuare "Resuscitarea cartilor: panza pe carton - beletristica"

cutia de trabucuri

Am primit cu ani in urma o cutie de trabucuri olandeza. Ea arata initial asa:

Mi-a placut lemnul si forma, astfel incat am pastrat-o si am tinut in ea bijuterii. Ma deranja insa scrisul, care se regasea pe capac atat in interior, cat si in exterior.

Asa incat am zis ca e "victima" perfecta pentru a doua incercare de aplicare a procedeului care se cheama (cam pompos) "tehnica servetelului". De data asta, am fost mai zgarcita si, dupa ce am pictat-o pe toata cu alb (vopsea acrilica - ce inventie minunata pentru amatori!) nu am mai aplicat lac vernis pentru lipirea servetelului, ci banalul si vesnic tanarul aracet. E drept ca am ales un aracet mai cu fite, si anume de la Bic... Am decupat, fireste, modelul servetelului, caci fondul foarte roz pe care se afla floarea cafenie nu e chiar pe gustul meu. Ca sa pastrez interiorul cutiei la culoarea naturala a lemnului, am lipit pe margini hartie adeziva pentru zugraveli. Pe laturile inguste ale cutiei am pus bordura servetelului, caci mi-a placut imprimeul asemanator unui scris.

A iesit asa:

Acum stiu ca ar fi trebuit sa pun dreptunghiul cu modelul doar in dreptul vopselei. Cu alte cuvinte, sa nu fi vopsit toata cutia, ci doar portiunea unde trabuia acoperit scrisul initial si sa fi lasat restul lemnului la vedere. Eh, data viitoare o sa stiu.

Cutia a trebuit vopsita fiindca altfel nu este vizibila imaginea servetelului. Straturile de sub stratul care contine modelul servetelului sunt, in cele mai multe dintre cazuri, albe, drept care un contrast de culoare face imaginea aproape invizibila.

Ma gandesc sa mai acopar din albul ala suparator, care da un aer banal, de cutie de bucatarie, cu bordura servetelului. Sper sa mearga aplicarea inca unui strat de aracet, desi am apucat deja sa aplic un strat de lac de finisare numit pretios "vernis". Oricum, se spune ca pentru a aplica in mod corect tehnica servetelului, trebuie folosit doar "lipici special pentru tehnica servetelului". O fi. Eu, una, nu am gasit asa ceva la noi, iar vanzatoarele (toate!) s-au uitat la mine ca si cum as fi cerut bucse si piulite intr-o alimentara. Am gasit un singur site care vinde lipici de tehnica servetelului, iar faptul ca sticluta costa peste 10 RON ma deranjeaza mai putin decat faptul ca ar trebui sa platesc inca vreo 20-30 RON transportul.

Vad ca cel putin deocamdata am supravietuit cu aracet. Curios lucru, imediat ce este aplicat, arata alb si hidos. Cand se usuca, devine transparent si chiar lucios. Sunt curioasa cum arata o lucrare din asta daca i se aplica asa numitul "lac de crapare", care cica da aspect de vechi. Adica sa nu mai stam sa asteptam 20 de ani sa ajunga lucrurile gioarse, ci sa le facem niste gioarse noi...

Continuare "cutia de trabucuri"

Cutie de cadou din cutie de ceai. Muzicuta pentru Anca.

Am facut cutia aceasta mititica pentru a testa tehnica servetelului. Ea este, la origine, o cutie de ceai obisnuita, de carton, cosmetizata frumos. Mai intai am desfacut-o complet, am pictat-o cu culoare alb acrilica Idea, iar dupa uscare, am mai "varuit-o" o data cu lac "vernis" sau "varnish" cum i se mai spune, tot pe baza de apa.


Am aplicat apoi servetelul (doar stratul superior), iar dupa ce s-a uscat, am mai dat inca un strat de lac. Funda albastra a fost adaugata (prin lipire cu Bison) dintr-o necesitate, fiindca marginea servetelului alunecase sub marginea cutiei. Asa ca am inconjurat cutia cu panglica de matase albastra de 1/2 cm, prin lipire.

Zilele trecute, am gasit prin sertare o muzicuta veche, de copii. Am o prietena care si-a pus in cap sa invete sa cante la muzicuta, dar la nivel de amatori nu a gasit decat muzicute cu prea multe gauri fata de tutorialele pe care le gasea pe net. Asa ca o muzicuta, desi veche si fara nicio valoare materiala, va incapea la fix intr-o cutie cu un aspect aproape luxos.

Continuare "Cutie de cadou din cutie de ceai. Muzicuta pentru Anca."

Explicatie, disclaimer

Asadar, toata lumea isi face blog. Am chiar senzatia ca blogul a devenit un instrument aproape la fel de indispensabil ca si adresa de email. Blogurile se comenteaza, nasc si ucid prietenii, suscita comentarii politice si genereaza pasiuni pe care altadata oamenii le investeau in dragoste.



Pasiunile mele blogg-eristice sunt modeste si nu aspira la comentarii in mass media.


Motivatia:


Am de ani de zile pasiunea cadourilor frumos impachetate si consider ca singura ratiune de a fi a iernii este Craciunul, tocmai din pricina cadourilor savant impachetate si stivuite sub brad. Am constatat de multe, multe ori, ca un cadou care nu are cine stie ce valoare materiala, ba chiar se intrece pe sine prin banalitate, creste foarte mult in valoare daca este impachetat frumos.

Apoi am inceput sa confectionez felicitari. Am inceput dintr-o nevoie: eram invitata la un botez foarte sofisticat, pentru copilul unei familii foarte (dar foarte!) instarite... Cum nu aveam nici pe departe puterea financiara de a ma prezenta onorabil la evenimentul cu pricina, am ajuns la concluzia ca oricum voi duce un fleac, dar macar sa il impachetez frumos. Si sa pun si o felicitare. Am batut librariile si magazinele de cadouri din tot centrul Bucurestiului si am gasit doar niste hidosenii la niste preturi exorbitante. "Cum adica, eu nu pot face o felicitare ca asta, la a zecea parte din pret?!". Zis si facut. In doua ore, cutia pentru o bijuterie simbolica destinata copilului, plicul, felicitarea si cutia cu ceva hainute erau gata, asortate si "set". A facut impresie foarte buna (sau cel putin asa s-au manifestat gazdele... )

N-am pastrat, in toti acesti ani, niciuna dintre aceste "creatii", pentru ca ele aveau un destinatar precis, de fiecare data. De acum insa, m-am hotarat sa le investesc cu calitatea de "manechin" si sa le fotografiez, intru impartasirea tehnicilor folosite, a materialelor disponibile la noi (ceea ce e mai greu decat pare si categoric mai greu ca celor traitor in tari cu magazine serioase de hobby - ce oximoron "serios de hobby" :) ).







In caz ca nu este destul de clar, nu confectionez aceste obiecte de vanzare. Le fac pentru a le darui celor dragi, caci am convingerea ca un cadou (fie si o simpla felicitare) in care expeditorul investeste timp, imaginatie, pasiune si, la drept vorbind, efort, se incarca prin acestea cu energia celui care daruieste.

Continuare "Explicatie, disclaimer"